Timpul şi veşnicia în viaţa omului


Timpul şi veşnicia în viaţa omului

 

Omul nu trăieşte doar aici şi acum traversând succesiunea de momente ce ţâşnesc dintr-un viitor complet necunoscut, şi dispar într-un trecut împletit din amintiri de multe ori inaccesibile. Dimpotrivă, vieţuind în Creaţia lui Dumnezeu, omul trăieşte într-un timp care se deschide dincolo de marginile duratei lui de viaţă.

„Lumea este pentru om, nicidecum omul pentru lume. El este cel ce descoperă înţelesurile Creaţiei.

Omul a fost creat printr-o intervenţie directă a lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră ca să stăpânească tot pământul” (Facerea 1, 26), iar în Facerea (2, 7) se precizează că „luând ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă…”.

Împăratul intră în Creaţie când toate au fost rânduite

Era necesar deci ca omul să fie creat la sfârşit, pentru ca împăratul care intră în lume să găsească împărăţia gătită să-l primească. Are trup precum celelalte vieţuitoare din lumea creată, şi suflet care îl leagă de cele inteligibile, are simţuri precum animalele şi putere înţelegătoare precum îngerii, poartă trup din pământ, dar a fost făcut la sfatul Sf. Treimi, primind suflare de viaţă de la Însuşi Dumnezeu. Omul fiind singura fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu. Prin aceasta el adună în sine toată Creaţia; în Dumnezeu şi în om „se uneşte toată zidirea”

Omul este mai mare decât lumea

 

Omul, spune Nemesius, „trebuie să unească fenomene opuse: făpturile muritoare cu făpturile nemuritoare, fiinţele raţionale cu cele neraţionale etc. Omul reflectă întregul cosmos” Sf Parinti :”Omul e mai mare ca lumea pentru că o poate cuprinde şi stăpâni.

Printr-o lectură adecvată, Universul este Cartea Creaţiei

 

Astăzi ştim că Universul posedă „telescoape naturale”, porţiuni dense(gauri negre,sori imensi) ce curbează spaţiul însuşi, în forma unor lentile gravitaţionale gigantice, ce „apropie” imaginile îndepărtatelor galaxii mai mult decât reuşesc să o facă oricare dintre dispozitivele construite de om. Radiaţia care se propagă cu o viteză finită pune la dispoziţie oricărui observator o „mărturie” despre stadiile trecute ale acestor procese. Universul livrează omului istoria lui, imprimată în lumină, tot aşa cum pământul „înregistrează” istoria evenimentelor sale în straturile geologice, dezvăluie un anumit înţeles în orice fărâmă de lumină sau de materie din imensitatea lumii. Radiaţii electromagnetice izvorăsc de pretutindeni şi scot la iveală evenimentele unor vremuri şi locuri foarte îndepărtate.

 

Cosmosul devine parte a spaţiului nostru de viaţă.

Universul se deschide spre om, atunci când simţurile sau dispozitivele tehnice sunt depăşite. Lumina îl transportă de la distanţe inimaginabile, până la suprafaţa lentilelor de telescop, ca el să poată intra în raza privirii noastre. Prin lumină, imensul Univers ajunge până la pragul simţurilor noastre şi poate „pătrunde” odată cu „înţelesurile” acestor semnale în mintea noastră, devenind material de reflecţie pentru noi.

Suntem „prezenţi” şi prin locurile pe care doar le privim

 

Experienţa vizuală conferă omului „iluzia” că este, într-un fel, „prezent” peste tot prin locurile dinspre care el receptează semnale luminoase. Am văzut că universul fizic se prezintă ca un imens flux de semnale luminoase, care se revarsă către om din toate direcţiile, „povestind” evenimentele istoriei lui. Extinde aşadar, considerabil, spaţiul prezenţei omeneşti, dincolo de marginile teritoriului în care trăieşte şi se mişcă prin prezenţa trupească efectivă.

 

Cosmologia, ca rest al preocupărilor privind Taina Creaţiei

 

Cercetarea cosmologică începe prin întrebări referitoare la fenomenele fizice din univers şi se extinde tot mai mult, până pune în chestiune întreaga lui existenţă. Şi, cum pe măsura trecerii timpului, omul receptează semnale luminoase dintr-un trecut tot mai îndepărtat al Universului, s-ar putea spune că întrebările ştiinţei privind trecutul Universului sunt ascunse tocmai „în viitor”, în cele ce urmează să se întâmple în cercetarea ştiinţifică.

Viitorul vieţii omeneşti şi al lumii este ascuns de fapt în trecut, pentru că „învierea morţilor” şi „viaţa veacului ce va să fie” îşi au temelia în actul Întrupării lui Hristos.

Condiţia temporală a vieţii omeneşti şi a lumii

 

În planul mântuirii, viaţa omului şi istoria umanităţii nu sunt închise în temniţa unui timp liniar. Viaţa omului şi istoria umanităţii nu sunt condamnate la un prezent exilat, fără deschidere spre trecut şi viitor.

Omul nu trăieşte doar aici şi acum – moment şi loc despărţite de istoria lumii şi de viitorul ei

 

Omul trăieşte într-un timp care se deschide dincolo de marginile duratei lui de viaţă. Lumina fizică, am văzut deja, deschide depărtările spaţiale şi temporale ale universului, făcând accesibil trecutul îndepărtat. Inspectând cu mintea structura şi constituţia universului devenindu-i mai familiar, mai uşor de resimţit ca lume a vieţii lui, are acces la evenimentele cosmice petrecute foarte departe (temporal) de prezentul în care trăieşte, putând cu raţiunea ei şi prin raţionalitatea lui să strângă, în mod simbolic, în minte, în scurta lui viaţă, îndelungata istorie a lumii create, putând să-l resimtă mai intens ca lume în acelaşi timp imensă – indicând, prin aceasta, puterea Creatorului, dar şi ca lume dăruită lui – persoană ce resimte o dorinţă neostoită de cunoaştere şi o nevoie fiinţială de sens şi de iubire.

Iubirea care primeşte răspuns suspendă timpul

 

Totuşi, omul nu tinde să depăşească doar condiţia lui temporală, marginile vieţii lui, printr-o deschidere spre istorie, spre un timp liniar mai extins. Noi tindem să ne depăşim pe noi înşine şi tindem spre nemurire, întrucât întreaga noastră viaţă se desfăşoară între trecut şi viitor – „cu tendinţa de a fi mai mult şi de a ne dărui mai mult”, de la naştere până la moarte, cu năzuinţa neîntreruptă de a fi nemuritori. Pe de altă parte, condiţia temporală a vieţii omeneşti îşi dezvăluie şi o altă faţă, diferită de cea evidenţiată în cosmologie, în relaţia de iubire faţă de semeni, înţeleasă ca „oferire de sine celuilalt” (9). Aceasta pentru că, în răspunsul imediat şi deplin al celui iubit adresat celui ce iubeşte, „este îndepărtată orice aşteptare, orice interval temporal…” (10).

 

Timpul liturgic deschide pe om spre veşnicia lui Dumnezeu

 

Toate aceste situaţii paradoxale, în care timpul vieţii nu mai are structura unei simple succesiuni liniare de momente prezente, dar şi întreg fondul condiţiei temporale omeneşti pot fi resemnificate şi, în ultimă instanţă, transfigurate, dincolo de planul fizic, psihologic sau simbolic, în timpul liturgic, care deschide şi aduce pe om la o nouă condiţie extatică, deschis spre evenimentele trecute şi viitoare din istoria şi din planul mântuirii, care-l ridică, în ultimă instanţă, deasupra timpului, în comuniune cu Dumnezeu. Situaţiile paradoxale ce intervin în condiţia temporală a omului se luminează şi se împlinesc în timpul liturgic; toate împreună fiind posibile tocmai pentru că întreg universul este parte a unei Taine (11).

Lumea şi timpul au fost gândite din veşnicie şi au fost făcute de Dumnezeu (Taina Creaţiei), în aşa fel încât Creaţia să poată intra, prin lucrarea liberă a omului împreună cu El, în comuniunea cu El, împărtăşindu-se de har, depăşind regimul temporalităţii. Dar Cel Veşnic intră în timp, fără să fie cuprins de timp, (Taina Întrupării Fiului), încât, prin Întruparea, Pătimirea, Moartea şi Învierea Lui, firea omenească, supusă după căderea lui Adam temporalităţii şi morţii, este unită acum, în Ipostasul Lui, cu firea dumnezeiască; firea omenească este îndumnezeită, deschisă spre veşnicie, anticipând condiţia, starea nouă a vieţii omeneşti, în comuniune cu Dumnezeu, stare în care timpul este deplin transfigurat. Tainele săvârşite în Biserică (Taina Bisericii) sunt acum cele ce transfigurează timpul, dinlăuntrul condiţiei temporale a lumii şi a vieţii omeneşti.

„Euharistia, repetată şi prin aceasta neschimbată şi oricând posibilitate prezentă de comuniune, suspendă trecutul şi viitorul, în nemijlocirea prezenţei: oferirea şi realizarea Euharistiei reprezintă un act de unitate existenţială universală, care desfiinţează orice diferenţă existenţială, morală sau temporală: cei vii şi cei morţi, cei de aproape şi cei de departe (…) sunt toţi prezenţi aici (s.a.) şi acum (s.a.), „dinaintea” lui Hristos şi în Hristos – în nemijlocirea relaţiei personale cu El. (…) Timpul liturgic al Bisericii transformă succesiunea temporală în mărturisire sărbătorească a prezentului mântuirii. (…) Timpul liturgic (…) este timpul Împărăţiei lui Dumnezeu, (…) este faptul relaţiei omului cu Dumnezeu…” (12).

În acestea se vădeşte cumva că omul şi lumea traversează, în istoria pe care o trăim aici, între marginile Creaţiei sfinţite de Duhul Sfânt, prin lucrarea Bisericii lui Hristos, un regim temporal vremelnic, în care prezentul este dezmărginit, deschis către evenimentele trecute şi viitoare, şi în care viaţa omului şi Creaţia sunt chemate la înnoire, la o existenţă bună, tot mai mult sfinţită de har, în vederea dobândirii unei veşnice existenţe bune, care nu va mai fi afectată de trecerea timpului, şi care va fi trăită deplin în prezentul veşnic al Împărăţiei lui Dumnezeu.

dupa diac. Sorin Mihalache

Reclame
Acest articol a fost publicat în Stiinte si religie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Timpul şi veşnicia în viaţa omului

  1. iana zice:

    informatiile mau ajutat mult

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s